ÃŽn cadrul materialului arheologic, piesele de armament sunt bine reprezentate,deşi încă puţine ca număr ţinând seama de numărul şi durata staţionării trupelor pe teritoriul provinciei Dacia. Numărul relativ redus al pieselor de armament ar putea fi explicat prin faptul că aceste piese au fost fie pierdute, deteriorate şi apoi aruncate, fie uitate de către soldaţi cu ocazia retragerii.
ÃŽn fiecare castru - în clădirea comandamentului (praetorium) - se aflau una sau mai multe încăperi (armamentaria) destinate depozitării armelor. Arsenalele mai erau încadrate cu personal specializat. ÃŽn afara celor care participau efectiv la făurirea armelor, împărţiţi în decurii, se aflau slujbaşii însărcinaţi cu serviciul de evidenţă (scribae armamentarii) sub conducerea unui armorum custos sau magister officiorum.
Armele se pot clasifica după tipologia clasică în:
1.0) Arme ofensive - arma
1.1) Mijloace de apărare individuală - armatura
1.2) Arme de mare putere în atac şi în apărare - tormenta
1.3) Armele ofensive se subclasifică la rândul lor în:
2.0) Arme de aruncare şi de împungere
2.1) pilum, hasta, cu diferitele lor variante;
3.0)Arme de tăiere şi de împungere - gladius, spatha, pugio, clunaculum;
4.0) Arme de lovire şi de zdrobire - clava, securis ;
Mijloacele de apărare individuală erau compuse din:
: - cască şi coif - cassis ;
: - cuirasă - lorica ;
: - scut - scutum.
Armele de mare putere cuprindeau maşinile grele de luptă, de lansare şi de asediere:
Catapulta, balista, onagra, aries (berbeci).
Iar ca intermediare între acestea şi armele ofensive erau armele uşoare de lansare de la distanţă arcul şi funda (praştia).
Armele, chiar provinciale, respectă formele şi dimensiunile “standard†din Imperiu. Ele se remarcă prin uniformitate şi făurire în serie.
Armele se dovedesc foarte practice, cu superioritate pe câmpul de luptă, mai uşoare decât cele greceşti şi mai eficace decât ale trupelor uşoare destinate ofensivei. ÃŽn primele două secole ale Imperiului, armele au atins culmea perfecţiunii. Grija pentru arme se reflectă în creaţiile pur de pe urma experienţei în lupte. ÃŽn acelaşi timp armele au devenit luxoase, fără însă a-şi pierde din valoarea combativă. ÃŽn Imperiul roman târziu armele s-au adaptat tacticii şi tehnicii de luptă a popoarelor “barbareâ€.
Arme de aruncare şi împungere
Pilum
(suliţa) formată din verutum, veche armă italică. A fost folosită prin excelenţă de infanterie. Avea o înălţime cuprinsă între 2,10 - 2,20m. Era alcătuită din vârf, tijă şi hampă. Vârfurile de suliţă au de regulă muchii sau sunt de formă conică multifaţetată, terminate cu manşon sau peduncul, atingând dimensiuni variabile între 6 -18 cm.
Aplicarea la hampă pentru sistemul de înmănuşare tubulară, cel mai utilizat, se face prin fixarea la baza manşonului, prevăzut în acest scop cu una sau două perforaţii. ÃŽn Dacia - vârfurile de suliţă sunt foarte numeroase. Aceste tipuri, fie de luptă, fie de paradă, datează din sec.II-III d.Hr., la care se adaugă, coexistând cu ele, o formă nouă cu una sau două proeminenţe inelare la bază, plasate intermediar între muchii şi manşon. Această formă îşi face apariţia din a doua jumătate a sec II d.Hr. şi are rolul de a întări centrul de greutate al armei respective. Sub Diocleţian s-au utilizat, ca variante ale suliţei clasice spiculum şi verunculum , cu vârful mai scurt (22-25 cm şi respectiv 12cm), ambele de formă piramidală din fier masiv. In săpăturile arheologice de la Slăveni, au fost descoperite peste de vârfuri de pilum turnate în bronz, cu înmănuşare piramidală şi făţuite piramidal (cu trei până la opt feţe). Ele fuseseră frumos lustruite, în unele cazuri chiar poleite cu foiţă de argint. Sunt fără îndoială arme de paradă. Cu totul excepţional se întâlneşte pilum murale, care este o suliţă dublă, lungă de 1,50 m, folosită mai ales la asedierea unei cetăţi. Prinsă la centru cu mâner, ea se putea manevra de pe scara de asediu introducându-se prin golul dintre două creneluri în scopul de a lovi în dreapta şi în stânga pe duşmanii ascunşi după aceste parapete.
Hasta
(lancea) este o armă uşoară folosită atât în lupta corp la corp, cât şi la aruncare, a fost purtată de legiuni şi de trupele auxiliare de infanterie sau de cavalerie. Are vârf de fier ( cuspis ) şi hampă lungă ( hastille ) de secţiune circulară, fiind prevăzută cu o curea (amentum) fixată în centrul de greutate al armei pentru a-i da o forţă cât mai mare de aruncare şi un călcâi metalic (spiculum), montat la capătul opus vârfului, de formă conică cu vârful în jos pentru a putea înfige arma în pământ pe timp de repaus. ÃŽn general, vârfurile de lance erau de două forme: foliformă şi romboidală, masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui. ÃŽn sec. I-II înălţimea totală a ajuns la 1,15 m, dintre care cca. 15 -20 cm reprezintă vârful propriu-zis. Din a doua jumătate a sec. III, lancea va fi folosită şi de cavaleria romană cu numele de contus. ÃŽn Dacia vârfurile de lance sunt prezente în toate castrele.
Arme de tăiere şi împungere
Gladius
Corpul mânerului masiv, sferic sau bilenticular avea la partea superioară un buton aplatizat (capulus) şi un adaos sferic intermediar la capul mânerului, de fixare a cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul de mâner bilenticular era alcătuit din două discuri bombate în lentile biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era folosit şi la pumnalele epocii. Unele spade dispun şi de a doua pereche de lentile la baza mânerului. Teaca, alcătuită din două bucăţi de lemn, este întărită la extremităţi cu garnituri metalice şi terminată în vârf ascuţit la care se ataşează buterola.
Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă sau în bronz cu ornamente în volută şi uneori numai în piele. Garnitura de la gura tecii are două inele de agăţare a spadei de cingulum sau de balteus . Soldatul roman purta gladius -ul atârnat pe şoldul drept fiindcă în stânga avea scutul. Ofiţerii nu purtau scut şi de aceea îşi fixau gladius pe şoldul stâng. Din a doua jumătate a sec. II şi începutul sec. III apare un nou tip de spadă, spatha, purtată de trupele călări (auxiliare). Acest model se va generaliza treptat înlocuind gladius în a doua jumătate a sec. III.
Spatha
Va fi purtată de toată armata din vremea lui Diocleţian. Se caracterizează printr-o lamă lungă, între 85-95 cm. Mânerul este mult mai alungit (15cm) faţă de gladius şi păstrează cele 4 şănţuiri, dar capul mânerului este ovoidal mergând spre aplatizare şi garda masivă cubică.
Teaca ei este din lemn cu brăţări metalice la gură, pe mijloc şi la vârf, având inele de suspendare fixate pe marginile garniturii de la gura tecii.
Pugio
(pumnal) este scurt ca dimensiuni, era folosit pentru lupta apropiată, se purta pe şoldul stâng, pe partea opusă spadei. Are lamă spatulată, lată de 4-6cm, lungă de 20-25cm. Mânerul prismatic sau cilindric era placat cu os. Capul mânerului, bilenticular, avea între lentile un buton sferic pentru fixarea lamei la mâner.
Teaca din bronz era or ntată cu motive decorative gravate sau reliefate şi dispunea de două perechi de inele de suspendare pe părţile laterale, la gura tecii şi la mijloc. Unele teci erau lucrate în aur sau argint (cele pentru paradă. Pumnale bine conservate au fost descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racoviţa - Praetorium II (jud. Vâlcea).
Clunaculum
Este pumnal de proporţii mai reduse, cu lamă îngustă şi scurtă, având mânerul alungit, fără lentile. Se purta la spate, fără alte arme, pe timpul diferitelor lucrări în afara luptei. Numeroase exemplare au fost descoperite în castrul Arutela.
Arme de lovire şi de zdrobire
Clava
(buzdugan) a fost întrebuinţat pe scară largă în sec. II d.Hr., are corp metalic pe care sunt montate vârfuri masive ascuţite cu înmănuşare tubulară. De formă mai mică este întrebuinţat de cavalerie la sfârşitul Imperiului. ÃŽn Dacia sunt cunoscute buzduganul de la Romula.
Securis
(secure) a fost mai puţin folosită la începutul Imperiului apoi devine una din armele principale atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, în sec. V-VI.
Armurile
Căştile şi coifurile (cassis) folosite în Imperiul roman, mai ales în primele două secole, sunt cele numite de tip Haguenau şi de tip Weissenau intrând în dotare încă de la sfârşitul sec. I î.Hr. şi începutul sec. I d.Hr. ÃŽn timpul marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoară petrecută printr-un inel fixat în vârful calotei. Primul tip (Haguenau) are o calotă din fier sau din bronz cu marginea îngustă în zona frontală şi mai proeminentă în dreptul urechilor şi apărătoare de ceafă orizontală; avea avantajul de a rezista la loviturile armelor de tăiere şi de a permite mişcările capului, dar lăsa un spaţiu vulnerabil între cască şi cuirasă. Casca de tip Weissenau are calota alungită până la baza craniului şi în faţă un ieşind de protecţie. Prezintă proeminenţe în zona urechilor, jugulare (bucculae) mai late şi apărătoare de ceafă oblică şi arcuită. Apare şi un nou tip (Niederbiber), mai greu şi mai complet, cu apărătoare de ceafă, aproape oblică, care ajunge până la baza gâtului. Calota este întărită pe partea superioară cu o placă fixată cu nituri şi acoperă fruntea până la sprâncene. Apărătoarele de urechi sunt fixate cu balamale de calotă, protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, lăsând liberi ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a sec. III, care foloseşte ca decoraţie volutele, fulgerele, scorpionul şi şarpele încolăcit. Căştile sunt prevăzute de asemenea cu inscripţii legate de numele posesorului sau al unităţii din care făcea parte. Diversele tipuri de căşti expuse sunt exemplificate cu cele descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna Mureş.
ÃŽn epoca imperială a fost utilizată şi casca cu mască asemănătoare cu forma tipului de Niederbider, elementele feţei fiind conturate, marcând ochii, nasul şi gura. Acest model se întrebuinţează la diferite întreceri hipice şi la paradă. Două asemenea căşti de cavalerist, de paradă, datând din sec. I provin de la Ostrov (jud. Constanţa) şi au ornamente în relief turnat şi cizelat, înfăţişÃ¢nd dioscurii, şarpele şi mistreţul. De la asemenea căşti provin şi măştile de la Carsium (sec. II) şi de la Romula (sec. III). ÃŽncepând din sec. IV pe tot timpul Imperiului roman târziu, forma căştii se schimbă. Calota este alcătuită din două părţi unite de o bandă, care formează în acelaşi timp creasta ( crista ) longitudinală, puţin proeminentă. Baza calotei este de asemenea prevăzută cu o bandă de întărire, apărătoare de ceafă îngustă şi scurtă, apărătoare de urechi semicirculare cu perforaţii, toate fiind cu nituri, unele având şi nazal după modelul oriental. Ornarea constă în aplicarea de pietre preţioase sau semipreţioase pe calotă şi pe apărătoarele de urechi. Uneori creasta era reprezentată de un panaş fixat pe vârful calotei. El consta din pene colorate în funcţie de natura armei şi a gradului. Panaşele se foloseau mai ales la parade. Forma, culoarea şi aranjamentul acestor “creste†variau foarte mult; se ştie că centurionul purta crista transversa , de culoare alb-argintie şi aranjată cu penajul răsfrânt lateral, în două grupe de pene. După culoarea şi forma penajului ostaşii puteau recunoaşte uşor gradele superioare.
Lorica
Reprezintă o piesă de apărare in iduală, de diferite modele, dintre care două sunt cunoscute şi pe teritoriul ţării noastre, lorica segmentata şi lorica squamata (plumata) . Lorica segmentata este un tip de cuirasă, formată din benzi metalice articulate (laminare). Cuirasa protejează partea superioară a bustului cu două plăci suprapuse şi restul bustului până la brâu cu cinci-şase benzi metalice late de 5-6cm. Trei sau patru benzi identice alcătuiau umerarii. Piesele metalice erau fixate pe o dublură sau pe un spenţer de piele, iar plăcile spătarului, alcătuite din două părţi, pivotau pe balamale pentru a îmbrăca armura şi se închideau în faţă pe pieptar cu ajutorul unor curele şi catarame cu limbă, montate pe fiecare bandă, descoperite în castrul de la Slăveni.
Lorica squamata era alcătuită din plăcuţe suprapuse în forma solzilor de peşte (squama) sau a penelor de păsări ( plumata ). La începutul Imperiului roman era scurtă şi dantelată la bază, fără elemente decorative. : De la începutul sec. II a existat o varietate de forme în ce priveşte dispunerea solzilor şi pandantivelor, care erau rotunjite sau ascuţite la bază. Solzii aveau şi ei diferite forme: dreptunghiulare, pătrate sau semicirculare (după descoperirile arheologice în castrele de la Slăveni, Gilău sau Buciumi), uşor bombaţi şi legaţi între ei cu sârmă de aramă, care trecea prin orificii anume perforate în plăcuţe şi se răsucea apoi pe partea opusă. Uneori solzii erau prevăzuţi cu o uşoară nervură în scopul de a abate loviturile de spadă. Acest tip de cuirasă dispare către mijlocul sec. III. ÃŽn epoca târzie a Imperiului a existat şi lorica hamata . Aceasta era o cămaşă realizată din ţesătura continuă a unor ineluşe de metal sau din împletirea unei sârme. Se îmbrăca mai uşor decât celelalte două tipuri.
Cele trei tipuri de lorica descrise mai sus, erau purtate de trupă şi de gradele inferioare. ÃŽmpăratul şi ofiţerii îmbrăcau loricae alcătuite din două piese, de bronz, turnate după un mulaj luat pe bustul beneficiarului. O piesă acoperea partea din faţă a bustului şi alta spatele. Ele se completau cu legături din segmenta peste urechi şi cu bambrechine în partea inferioară. Prinderea cu catarame şi curele a celor două bucăţi se făcea de la şolduri până sub braţe. ÃŽn faţă, această lorica era decorată cu diferite figuri de zei ( Meduza, Mars, Victoria ) sau cu unele semne religioase şi de război.
Pentru atârnarea sabiei şi pumnalului, fiecare soldat purta un balteus sau un cingulum. Primul consta dintr-o diagonală de piele, petrecută pe deasupra umărului stâng, apoi legată pe şoldul drept. Mult mai frecvent apare însă pe reprezentările cu caracter militar, cingulum militiae , adică centironul care se lega peste pântece, imediat sub lorica . Centura se făcea de obicei dintr-o curea lată de piele, prinsă în faţă cu o cataramă puternică. Mai rar era compusă dintr-o serie de plăcuţe patrulatere din metal, legate între ele cu ineluşe. ÃŽn ambele cazuri, centura era decorată cu aplice din metal strălucitor sau cu felurite pandantive. De centiron era atârnat în faţă un fel de “şorţâ€, realizat din piele placată cu foi de metal şi terminat la poale cu pandantive ornamentale de metal ( bulae ). La ofiţerii superiori şi la împăraţi cingulum avea un caracter ornamental şi distinctiv în ceea ce priveşte gradul. Ei îşi atârnau sabia de o verigă legată sub lorica . ÃŽn asemenea situaţie cingulum devenea o fâşie de lână frumos colorată care se încingea în jurul cuirasei, peste pântece şi se înnoda elegant în faţă.
ÃŽn epoca imperială, cnemidele ( ocrae ) nu s-au mai folosit, fiind incomode în lupte. Se purtau numai ca piese de paradă de către centurioni şi erau făcute din stofă bogat decorată cu ţesături colorate sau cu aplice lucitoare din metal.
Scutum Avea în imperiul roman diferite forme: ovală, rectangulară, curbată, rotundă, hexagonală, cu o convexitate mai mică decât în epoca precedentă. Lungimea lui este de până la 70-80cm, lăţimea reducându-se proporţional. Umbo, în majoritatea cazurilor este ovoidal sau semisferic, cu margine circulară sau dreptunghiulară, care aderă la câmp şi se fixează cu nituri (ex: umbo de la un scut de paradă sau umbo de scut descoperit la Copăceni). La interior, scutul avea ataşate două mânere, unul la mijloc pentru mână şi altul la margine pentru antebraţ. Marginea scutului era prevăzută cu o bordură metalică marginală, de întărire. Din a doua jumătate a sec. II s-a generalizat forma dreptunghiulară a scutului, iar din sec. III până la sfârşitul Imperiului nu mai rămâne în dotare decât scutum oval cu umbo oval sau semisferic.
Clipeus Este un scut oval sau hexagonal care proteja numai bustul, era lucrat din lemn întărit cu şaibe de metal acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o bordură de metal. ÃŽn exterior, la centru, avea fixat un umbo .
Parma
Era un scut de formă rotundă, lucrat din aceleaşi materiale, se purta de cavalerie şi de formaţiile uşoare de infanterie. ÃŽn primele trei secole ale Imperiului, decoraţia câmpului abundă, cele mai numeroase ornamente constituindu-le motivele geometrice, arabescurile şi volutele, la care se adaugă simboluri siderale, soarele cu raze, steaua cu şase braţe, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O altă grupă de ornamente o constituie păsările, animalele, vulturii, scorpionii, taurii. Mai puţin frecventă este decoraţia vegetală, ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. Aceste însemne nu erau individuale, ci aparţineau grupelor de soldaţi. Uneori numele soldatului şi numărul unităţii erau înscrise pe umbo sau pe plăcuţe din bronz prinse de scut.
Tormenta--masinile de razboi
Catapulta
Este o maşină de luptă pentru lansarea săgeţilor de mare greutate ( trifaces, pila muralia ). A fost alcătuită din trei părţi: corpul propriu-zis prevăzut cu o cremalieră şi opritor; arcurile şi corzile; cutia cu resorturi. Catapulta a fost montată pe un suport cu două tălpi, una susţinând cutia şi alta corpul propriu-zis, la extremitatea opusă cutiei cu resorturi. Catapulta avea braţul traiectoriei orizontal, de aceea arunca proiectilele numai în linie dreaptă. Se mai numea şi scorpion . Imaginea ei o întâlnim pe Columna Traiana .
Balista
Este o maşină de luptă folosită la asedii şi apărare, era amplasată pe turnurile fortificaţiilor pentru aruncarea ghiulelelor de piatră. Maşinile de luptă de acest fel erau de dimensiuni diferite ( maiores şi minores ). Ele erau formate din arcuri mari de fier montate pe care trase de cai ( carroballista ) pentru a fi mai uşor transportate din loc în loc şi amplasate în diferite puncte ale luptei. Braţul de înclinare avea 45º şi era prevăzut cu un cursor mobil, iar cablul se întindea ca şi coarda unui arc. Mecanismele de balistă, din fier, erau acţionate prin forţa de torsiune a unor legături de frânghii, care se realiza printr-un sistem de pârghii. ÃŽncordarea se făcea în funcţie de distanţa dorită pentru lovirea ţintei. Mecanisme din fier de balistă au fost descoperite în fortificaţiile de la Gornea şi de la Orşova. Balistele puteau lansa o ghiulea (glans) până la 30 de kg. Pe o distanţă până la 600 de metri. Ghiulelele (descoperite în majoritatea castrelor de pe teritoriul Daciei) erau din pietre naturale, altele prelucrate la mărimi diferite, calculate după nevoile de distrugere a ţintelor şi pentru a învinge rezistenţa aerului pe traiectorie.
Onager
Onagerul avea o raiectorie curbă, asemănătoare cu o praştie. ÃŽn afară de pietre, cu el se aruncau asupra inamicului şi vase cu materiale inflamabile. Cu o lovitură de ciocan, se ridica brusc şi arunca proiectilul.
Era o maşină puternică de lansat pietre grele cu un singur braţ, atingând pe traiectorie o viteză mică, aruncând piatra după greutatea ei până la o distanţă de numai 130 -140 metri. Se compunea dintr-o cutie formată din două bârne puternice, legate între ele. ÃŽn interiorul ei se aşezau în poziţie orizontală, segmente de funii ( nervi ) puternic răsucite. Aceste fâşii de coarde articulau un braţ de pârghie care, în stare de nefuncţionare, stătea vertical. La extremitatea lui superioară, era atârnat proiectilul (o piatră, într-o mică plasă. Pârghia se încorda şi se apleca tot cu un troliu, până ce ajungea în poziţie aproape orizontală.
Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales pentru apărarea fortificaţiilor. Dar pentru a distruge întăriturile, romanii se foloseau de aries (berbec), cunoscut ca armă de dislocare a zidurilor. Arma constă dintr-o bârnă de lemn de esenţă tare, lungă de cel puţin metri, având la una dintre extremităţi un tablou masiv de fier, făurit de obicei în formă de cap de berbec. Bârna se atârna uneori de grinda interioară a unei case mobile, aşezată pe roţi. Acest “hangar†poseda acoperiş în două pante şi era căptuşit cu materiale neinflamabile (de obicei cu piei de animale proaspăt jupuite). ÃŽn această situaţie, mişcările de şoc se dădeau de la înălţime, nu mergeau întotdeauna la ţintă şi trebuiau reluate de mai multe ori, pentru a produce efectul dorit. Bârna mai putea fi rulată pe roţi sau cilindri, loviturile fiind mai puternice decât ale berbecului suspendat sau mai putea fi purtată pe braţele asediatorilor.
Când asediul era considerat de mică importanţă, soldaţii făceau testudo (carapace de broască ţestoasă din scuturi rectangulare. Se aşezau soldaţii unul lângă altul şi ridicau scuturile orizontal, deasupra capetelor, în aşa fel ca acestea să fie unul lângă altul şi să formeze un acoperiş.
Asemănătoare cu aries erau falces murales şi terebrae . Prima se prezenta ca o uriaşă “seceră-coasă†care prin izbire pătrundea prin paramentul de blocuri al zidului şi-l desfăcea. Terebra , “sfredel-burghiuâ€, era un aries cu vârful ascuţit care producea perforaţii în zidurile de apărare, construite din cărămidă.
Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de apropiere, construite din lemn şi împinse pe roţi. Acestea aveau forma trunchiului de piramidă şi în ele luau loc atacatorii. Şi la aceste turnuri exteriorul trebuia protejat cu piele crudă, ca să fie ferit de materiile inflamabile aruncate de inamic.
Arcul
Este de asemeni armă de lovire şi împungere, folosit numai de trupele auxiliare, ca armă “naţionalăâ€. Arcul se bazează pe elasticitatea lemnului şi a corzii, de aceea era cioplit din esenţe de lemn din cele mai tari şi mai elastice. Era de două feluri - simplu, cu extremităţile răsucite, unite printr-o piesă cilindrică la mijlocul armei şi de formă semicirculară, formată dintr-o hampă, prevăzută la un capăt cu crestătură cu pene ( pennata ) şi la celălalt capăt, cu un vârf de fier ( spiculum ). ÃŽn castrele din Dacia au fost descoperite numeroase săgeţi pentru care s-a putut fixa o tipologie. Existau vârfuri de săgeată (ferrum) de formă piramidală, conică, triunghiulară, de tip sirian sau cu barbeluri.
Funda
(praştia) era folosită pentru aruncarea bilelor de piatră. Bile de praştie au fost descoperite de asemenea în număr mare în castrele din Dacia.
Dotarea cu armament şi uniformă a ostaşului roman se făcea în funcţie de specificul trupei în care lupta respectivul. Costumul soldaţilor din legiuni, în timpul Imperiului era compus dintr-o cămaşă-tunică, de lână sau pânză de in (tunica); o mantie groasă ţesută din lână (sagum-paenula), folie împotriva intemperiilor; un şal ( focale ), pantaloni scurţi şi sandale ( caliga ). Caliga se purta până la gradul de centurion; avea talpa ţintuită şi peste laba piciorului o reţea de cureluşe prinse în diferite feluri. ÃŽn Dacia (Slăveni, Tibiscum, ş.a.) se cunosc urme de tălpi ţintuite, imprimate pe cărămizi şi mortarul zidurilor.
Armamentul legiunilor era alcătuit din galea (cassis), lorica segmentata, scutum cu umbo, cingulum, gladius, pugio, hasta, pilum . Corpul subofiţerilor purta aproape acelaşi costum şi armament. Purtătorii de insigne militare ( signiferi ) aveau însă un costum aparte. Erau acoperiţi pe creştet cu o piele de cap de urs (ale cărui labe se legau pe piept), având o cuirasă de piele tare, tunica, sagum, şi gladius prins de balteus . Gradaţii din serviciul de administraţie se identifică prin pachetul de tabulae pe care îl poartă sub braţ.
Centurionul purta un costum bogat ornamentat. ÃŽn ţinuta de gală, el purta cuirasă de piele (sau o lorica squamata), cnemide ornamentate, galea, gladius, pugio, scutum. Semnul lui caracteristic era bastonul confecţionat dintr-un butuc de viţă pe care îl purta în mâna dreaptă.
Despre ofiţerii superiori (tribuni legionem, praefectus castrorum şi legatus legioni) nu avem date suficiente în ceea ce priveşte costumele şi armele pe care le purtau. Ştim despre tribuni că puteau fi identificaţi după o bandă lată de purpură pusă pe poala mantiei. La cei de rang senatorial ea era lată (laticlavi), şi îngustă la cei din ordinul ecvestru ( angusticlavi ). Mantia şi-o atârnau de umăr cu o fibulă. Casca lor avea o crista foarte bogată în pene multicolore; gladius -ul era atârnat de o diagonală iar pantalonii lor coborau până deasupra genunchilor. Ofiţerii superiori aveau dreptul de a purta calcei (cizmuliţe cu carâmb înalt şi răsfrânt, care închideau complet piciorul). Fiecare comandant, de la centurion în sus, purta paludamentum o fâşie de stofă de diferite culori (în funcţie de grad).
ÃŽn efectivul fiecărei legiuni întâlnim un detaşament de cavalerie. Călăreţii erau înarmaţi cu un gladius lung, contus, scutum, galea, lorica şi trei pila.
Trupele auxiliare regulate ( alae şi cohortes ) erau recrutate dintre populaţiile barbare cucerite.
Cohortes (de infanterie) se recunosc după tunica scurtă, cingulum, sagum, caliga şi focale. Ca arme, erau dotate cu o cuirasă de piele, galea cu inel de atârnat, scut oval, gladius şi hasta.
Alae (de cavalerie) purtau în general aceleaşi costume şi aceleaşi arme ca şi cohortele. Scutul lor era o parma ovală sau hexagonală. Soldaţii din numeri erau specializaţi în mânuirea unei anumite arme. Ei veneau în castru cu costumul şi armamentul specific etniei lor. Deci, în domeniul armamentului, Roma, în decursul istoriei a adoptat şi a perfecţionat armele cu bun efect combativ asupra duşmanilor. Arsenalul armelor ofensive şi defensive varia după caracterul unităţilor pe care le echipa (infanterie, cavalerie, marină, trupe de asediu).
Forma, dimensiunile, modul de întrebuinţare a armamentului roman se pot cunoaşte din relatările unor autori, din reprezentările sculpturale sau picturale, dar mai ales din obiectele originale găsite în urma săpăturilor arheologice. ÃŽn afara armelor de luptă, în majoritatea cazurilor lucrate din fier, au fost descoperite şi arme de paradă, turnate din bronz, câteodată poleite cu aur şi argint.
De unde provenim ??? – poza de emy, in IMPERIUL ROMAN · 17.1KB
. Pumnale bine conservate au fost descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racoviţa - Praetorium II (jud. Vâlcea).